MOINEȘTI – AȘEZARE GEOGRAFICĂ
Ne întoarcem adesea la locurile natale; aşa cum vorbea marele „Homer” al nostru, Ion Creangă despre satul său natal, Humuleşti, aşa vorbim şi noi despre oraşul Moineşti. „Dincolo de acele locuri minunate pe care le-am vizitat în viaţa şi călătoriile noastre, ne saltă inima de bucurie să spunem povestea acestui oraş care nu-i oarecare între toate celelalte.”
Moineştiul este municipiul situat în partea central-vestică a Moldovei, fiind un oraş de munte, la limita dintre Carpaţii Româneşti şi zonele extracarpatice, în partea de nord-vest a judeţului Bacău, între râurile Trotuş şi Tazlău. Are un peisaj superb despre care pictorul Ştefan Luchian, “poetul plastic al florilor” spunea într-o scrisoare trimisă din Moineşti unor prieteni, la data de 7 august 1909: „Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici… şi ce lucruri frumoase se află prin partea locului. Frumos e un biet cuvânt searbăd şi neînsemnat care nu spune nimic din splendoarea scânteietoare a peisagiului din Moineşti. Am colindat şi eu multe ţinuturi din ţara noastră şi chiar din alte ţări, dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici”.
Moineşti – trecut istoric
Denumirea acestei localităţi vine de la o frumoasă şi veche legendă care povesteşte că proprietarul moşiei Lucăceşti arenda terenul unor ciobani care veneau din Transilvania. Unul dintre ei avea trei fii: Giurgiu Albot, Petru Albot zis Moinea şi Luca Albot. Murind tatăl, fiii şi-au împărţit turma între ei şi s-au stabilit fiecare pe terenurile încredinţate. Luca Albot pe terenul unde a apărut satul Lucăceşti, Giurgiu Albot pe terenul unde s-a ivit satul Alboteşti, iar Moinea Albot avea terenul unde s-a înfiinţat satul Moineşti, fapt confirmat de Nicolae Iorga care menţiona că numele de Moineşti vine de la „un străvechi Moinea”[1].
Prima atestare documentare a oraşului datează din 10 aprilie 1437 dintr-un act emis de domnii de atunci ai Moldovei, Ilie şi Ştefan, care pomeneşte de „Moineşti pe Tazlău”. Aşezarea este amintită şi de documente din anii 1439, 1453 şi de un hrisov din 1531 al domnitorului Petru Rareş.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir îi acordă atenţia cuvenită în lucrarea sa celebră „Descrierea Moldovei”(1716).
Începuturile școlii în 1867
Școala Gimnazială „Ștefan Luchian” din Moinești este continuarea școlii de fete înființată în anul 1867, în urma reformei învățământului dată de Al. I. Cuza (1864), care prevedea generalizarea, obligativitatea și gratuitatea învățământului primar.[2]
Cursurile școlare au fost inaugurate într-o încăpere destul de mică dintr-o casă închiriată din spatele Consiliului Popular Orășenesc, apoi, la un loc cu Școala de băieți, până în 1924, când se construiește noul local de școală de pe strada Zorilor.
La început, școala a funcționat cu un număr de 31 de eleve, iar după 4 ani (1871), se completează toate cele 4 clase, predându-se simultan.
Conducerea școlii și celelalte cadre didactice se luptau din greu cu multe neajunsuri: localuri necorespunzătoare, spații extrem de mici, mobilier puțin și primitiv, lipsă de lemne iarna, ajungându-se de multe ori să se închidă cursurile pe 1-2 săptămâni.
Manualele se aduceau prin delegat, direct de la București sau Iași, și împărțite elevilor contra cost. Unele eleve foloseau cărțile vechi de la frații sau rudele lor, iar alții, primite de la premii școlare.
Înscrierile în fiecare an la clasa I se făceau în funcție de listele trimise de la primărie.
Cu toate aceste greutăți, cadrele didactice au căutat să muncească conștiincios și să acopere lipsurile materiale cu ajutorul copiilor și al părinților, reușind să dea promoții de eleve bine pregătite și orientate pentru viață, care au făcut față situației din gospodăria personală, sau și-au continuat studiile în școli secundare sau profesionale.
În această perioadă au luat ființă o serie școli normale de pregătirea ca director pentru învățământul primar, la Iași, Galați, București, de care au beneficiat după 1885 și Școala de fete din Moinești, prin cadre didactice care le-au urmat.[3]
Între 1867-1918, se remarcă activitatea deosebită a institutoarelor și învățătorilor: Ana M. Bușilă, Olimpia Iordăchescu, Niculina Antohi, Izabela Radian, Mihai Vasiliu, Grigore Belcescu, care au asigurat o temeinică pregătire a elevelor.
Perioada haretistă 1880-1918
Perioada 1880-1918, numită și cea haretistă, se caracterizează printr-o intensă activitate, atât în școală, cât și în afara ei. Ea se accentuează după 1890, când multiplele circulare trimise școlilor conțineau îndrumări și sfaturi date învățătorilor despre felul în care trebuie să lucreze fiecare în viața socială, iar școala să devină un izvor de cultură.
În anumite perioade, datorită lipsei de spațiu, școala a devenit mixtă, așa cum a fost între anii 1895-1910; 1919-1923.
În anul școlar 1894-1895, funcționa și clasa a 5-a, erau înscriși și frecventau școala 72 de băieți și 46 de fete[4].
În anul școlar 1901-1902, cei 4 învățători de la școala mixtă au avut de lucrat cu 192 de elevi, iar în anul 1903, cu 150 de elevi și 103 fete[5].
Concomitent cu munca la clasă, se organizează în școală activități artistice: coruri, dansuri, recitări, piese de teatru, precum și activități practice cu elevii în grădina școlii.
Organele de control menționează că, pe lângă școală, se afla grădina ce se lucra în mod demonstrativ și experimental cu legume și zarzavaturi[6]. În acest sens, s-au instituit organe de control pentru munca culturală și extrașcolară a cadrelor didactice[7].
Școala de fete în anii primului Război Mondial
Orice război lasă urme adânci în viața socială a oricărei așezări omenești, prin pierderi umane și materiale. Războiul din 1916-1918 a adus prejudicii și procesului de învățământ, mai ales că la Bacău era Cartierul general al Armatei de Nord al comandamentului armatei a II-a Române și a unei mari unități rusești.
Localurile școlilor erau ocupate pentru servicii sanitare și spitale, pentru depozite de alimente etc.
Prin Ordinul nr. 6820 din 28 septembrie 1916, Revizoratul școlar făcea cunoscut școlilor obligativitatea de a confecționa cu elevii: ciorapi, mănuși, manșete pentru ostași și ale preda comandamentelor miliare[8].
Conform ordinului 2803/1917, școala e ocupată de trupe și, negăsindu-se alt local, cursurile s-au întrerupt, trecând apoi la școala de băieți până în 1924.
Condițiile de funcționare împreună cu băieții au fost destul de grele: spațiu insuficient, lipsă de lemne și de întreținere.
Școala de fete între cele două războaie mondiale
Ca să dea posibilitatea școlilor de a-și îmbunătăți situația materială, prin Ordinul Casei Școlilor- București, nr 29071 din 21 octombrie 1918, se înființează comitetele școlare pe lângă fiecare unitate de învățământ. Prin aceste comitete, se rezolvau cu mai multă ușurință problemele gospodărești și se putea procura strictul necesar: rechizite pentru cancelarie, material didactic, cărți pentru biblioteca școlii. Acestea țineau legătură permanentă cu școala, aduceau elevele la cursuri și de multe ori prestau diferite munci gospodărești la solicitarea conducerii: reparau mobilierul școlar, sobele și gardurile.
În anul 1923, comitetul oferă îmbrăcăminte și încălțăminte la 14 eleve sărace, în valoare de 1850 de lei și cumpără cărți pentru premii de 700 de lei[9].
În 1909 ia ființă societatea ”Crucea roșie”, Filiala Bacău, cu o secție la Moinești, în care se găsesc majoritatea învățătoarelor, cu o bogată activitate în anii primului Război Mondial. Revizoratul școlar, prin ordinul nr 7156 din 5 noiembrie 1917, punea în vedere cadrelor didactice că sunt obligate să lucreze regulat și la ”Crucea roșie”.
În 1916 ia ființă Societatea ”Mormintele eroilor căzuți în război”, cu scopul îngrijirii mormintelor eroilor neamului. Elevii din orașul Moinești, ani în șir s-au ocupat de îngrijirea acestor morminte, sub directa conducere și îndrumare a cadrelor didactice.
În 1918 se înființează Ateneul popular ”Vasile Alecsandri” din Bacău, în cadrul căruia au activat și învățătoarele Scolii de fete din Moinești.
Școala de fete a avut o influență puternică în cadrul orașului și prin activitatea culturală desfășurate în cadrul Ligii Culturale Moinești.
O parte din absolvenții școlii, până în 1944, și-au continuat studiile în școli superioare, liceu, școli normale sau universitare. Dintre cei mai cunoscuți amintim:
Ioan Belcescu – institutor, autor de manuale
Vasile Iscu – primul inginer de mine din ţară
George Iscu – compozitor, coleg cu George Enescu
Mircea Voiculescu – avocat
Adela Efstadiade – profesor de chimie
Eliza Efstadiade – profesor de geografie
Aurora Belcescu – profesor de limba română
Titina Pascalini – profesor de limba latină
Coca Ghenard – medic
Aurora Spanache – medic
Maricica Munteanu – medic farmacist
Olaru Silvia – inginer
Adriana Bujor – economist
Stela Mişu – prorector, prof. univ. de psihologie[10]
Școala de fete după 1944
Urmele războiului s-ar resimțit din plin și în viața școlii noastre din Moinești, ca de altfel, de către toate școlile din județ și din întreaga țară.
Marile pierderi din bunurile materiale ale școlilor nu se puteau recupera ușor, era nevoie de reparații mari, de completări de mobilier și la materialul didactic, în parte distrus.
În timp destul de scurt, prin munca învățătoarelor, și mai ales a directoarei Ana Maria Bușilă, școala și-a reluat activitatea cu noi perspective de muncă și viață, cu orientări mai precise de viitor.
Reforma învățământului din 1948 pune în fața școlii sarcina de a forma noul cetățean al țării, cu altă concepție despre lume și viață. S-au formulat precis obiectivele pentru școală și cadre didactice:
- lichidarea analfabetismului
- formarea de oameni devotați poporului, cauzei păcii și frăției între popoare
- Tot după reforma învățământului din 1948, școala de fete s-a transformat în școală elementară, cu ciclurile I (clasele I-IV) și II (clasele V-VII).
Ținându-se seama de dezvoltarea vertiginoasă a științei și tehnicii, s-a mărit treptat și durata
învățământului obligatoriu de 7 ani în 1955, la 8 ani în 1963 și la 10 ani în 1974.
Trecerea de la școala generală la prima treaptă a liceului se făcea, de regulă, fără examene, sau, în cazul în care erau mai mulți candidați pe locurile planificate, se organizau probe de aptitudini.Pentru a atinge un volum comun de cunoștințe de cultură generală și deprinderi fundamentale de muncă de către toți elevii, s-a impus lichidarea repetenției la clasele I-IV. În acest sens, corpul didactic trebuia să lucreze diferențiat, pe categorii de copii, și să asigure pentru fiecare elev un minim bagaj de cunoștințe. Pentru realizarea acestor sarcini, s-a trecut la îmbunătățirea permanentă a planului de învățământ, a programelor școlare, manualelor, cât și a metodelor și procedeelor didactice- toate, în raport cu realizările revoluției tehnico-științifice contemporane, cu dezvoltare economică și socială.
Conform datelor statistice, între 1948-1965, procentul de promovabilitate era între 90-95%[11].
Datorită dezvoltării economico-sociale a oraşului şi acest local a devenit neîncăpător, în anul 1971 construindu-se unul nou, cu 8 săli de clasă şi 2 laboratoare.
Spaţiul de şcolarizare s-a completat în anul 1973 cu o sală de sport şi în 1977 cu 2 ateliere-şcoală, realizate exclusiv prin contribuţia părinţilor şi implicarea doamnei director Georgeta Drumea. Sala de sport a costat atunci 250.000 lei.
Fiecare învățător și profesor era preocupat să realizeze lecții cât mai bine pregătite, folosind metode și procedee dintre cele mai moderne. Acest sistem de lucru a făcut să se ridice calitatea procesului instructiv-educativ la toate clasele și disciplinele. Procentul de promovabilitate a crescut an de an, iar absolvenți au reușit cu ușurință la examenele de admitere la școlile post-generale[12]. La toate disciplinele școlare, s-a trecut la predare pe cabinete, începând cu anul școlar 1972-1973. La 1 septembrie 1972, primul cabinet finalizat a fost cel de istorie, organizat pe teme mari din istoria României și istoria universală, pe panouri de placaj lustruit și sticlă. Acesta era dotat cu micro-muzeu, bibliotecă de specialitate, suport cu hărți lucrate pentru fiecare stat, camuflaje, ecran și aparat de proiecție, operat de la un pupitru de comandă, colțul presei. Cabinetul de istorie a fost realizat în vacanța de vară a anului 1972, în perioada concediului de odihnă, prin grija domnului profesor Constantin Zugrăvel, cu forțe proprii, ajutat de unele unități economice din oraș[13].
După 15 septembrie 1972, s-a trecut la înființarea cabinetelor de matematică – prof. Eliazăr Gherman, geografie – prof. Ioan Sidor, limba română – prof. Darie Maria și Duca Lucica, biologie și chimie – prof. Ioan Itigan, fizică – prof. Ioan Mihalcea și franceză – prof. Doina Taraș.
În cadrul școlii generale nr. 1 Moinești, funcționau 2 ateliere-școală: unul de electrotehnică pentru baieți și de croitorie – gospodărie pentru fete. Acestea erau conduse de maiștri – instructori Elena Palaghia – pt. fete și Virgil Hrișcă – pt. băieți[14]. Atelierele-școală erau bine dotate cu toată aparatura necesară specialității respective. În orele de atelier, conform orarului, elevii erau îmbrăcați în halate și grupați la mese, lucrând sub supravegherea și conducerea profesorilor maiștri. Prin munca elevilor, s-au realizat anual o varietate de materiale pentru dotarea școlii.
Mult timp, şcoala nu a avut bibliotecă, învăţătoarele formându-şi mici biblioteci pe clase. În anul 1958, biblioteca avea 84 cărţi, ca apoi numărul acestora să crească, în 1976 ajungând la 3646 volume, în 1987 peste 6000 volume, în anul 2001 erau 6247 şi bibliotecar salarizat, iar în prezent peste 10000 de volume.
Prin Decizia nr. 121 a Inspectoratului Şcolar Judeţean Bacău, din 15 decembrie 1993, Şcoala Nr. 1 va deveni Şcoala „Ştefan Luchian” după numele prestigiosului pictor român care a vizitat Moineştiul în anul 1909, pentru a-şi trata nemiloasa boală care-l dobora. În acea perioada, director al şcolii era domnul prof. Popescu Corneliu.
De-a lungul timpului, Şcoala Nr. 1, devenită apoi „Ştefan Luchian”, a reuşit să şcolarizeze un număr mare de copii din circumscripţia ei.
În anul școlar 2001-2002, școala funcționa cu un număr de 39 de clase (I-VIII) și un număr de 1009 elevi. Cursurile se desfășurau sub coordonarea a 51 de cadre didactice, din care 42 titulare și 9 suplinitori calificați. Din totalul cadrelor didactice, 32 aveau gradul didactic I și 4 gradul didactic II.
Începând cu anul școlar 2006, Gradinițele „Ghiocel” și „Degețica” trec sub personalitatea juridică a Școlii cu clasele I – VIII Moinești, iar din 2012 este preluată și Grădinița cu program prelungit „Ion Creangă” Moinești. La începutul anului școlar 2012 – 2013, numărul copiilor școlarizați de unitatea noastră școlară era de 893. Instruirea şi educarea preșcolarilor şi a elevilor noștri a fost asigurată de: 55 cadre didactice (48 titulari și 7 suplinitori calificați).
În anul şcolar 2013-2014, funcționau: 12 grupe de preșcolari la grădinițe, 13 clase de elevi în învățământul primar și 11 clase de elevi în învățământul gimnazial, coordonate de 57 cadre didactice (54 titulari și 3 suplinitori calificați).
[1] N. Iorga „Studii şi documente” vol. VII, pag. 284
[2] Îndrumar în Arhivele Statului, jud. Bacău, vol. II – 1089, pag. 311
[3] Ștefan Bârsănescu- Istoria pedagogiei, 1872
[4] Îndrumător în arhivele statului, județul Bacău, volumul 2, 1989, pag. 303
[5] Ibidem, pag. 303
[6] Arhivele Statului- Bacău- Fond școala generală nr 1 Moinești- registrul corespondență 1925-1926
[7] Istoria pedagogiei 1960, pagina 76
[8] Arhivele Statului- Bacău- Fond școala generală nr 1 dosar- 1917- 1920
[9] Arhivele Statului- Bacău- Fond școala generală nr 1- corespondență 1923-26; registrul de inspecție 1930
[10] Prof. Zugrăvel Constantin, Monografia Școlii Generale Nr. 1 Moinești, 1976, pag.64
[11] Arhiva școlii – Fond – dosare evidență 1948-1965
[12] Arhiva Școlii nr. 1 – dosar statistici – 1966-1976
[13] Arhiva școlii nr .1– Registru de inspecție 1974 pentru gradul I de academician prof. univ. dr. Docent Mircea Petrescu – Dâmbovița de la Iași.
[14] Arhiva școlii nr. 1 Moinești – Fișa de încadrare 1975-1976